Devoir de Philosophie

Don Quichotte de la Manche

Publié le 04/01/2013

Extrait du document

don
Dupa Italia si Anglia, Spania ofera Europei, in care ia amploare curentul Renasterea, un nou geniu in persoana lui Cervantes. Miguel de Cervantes Saavedra, fiul unui chirurg modest, studiaza la Madrid si publica cateva poeme in memoria reginei Frantei din acea vreme, aceasta fiind prima tentativa in domeniul literar. Intors in Spania, dupa ce se inroleaza in armata si dupa ce este dus ca sclav in Algeria, el frecventeaza cercurile literare si castiga o oarecare notorietate dupa ce scrie romanul Galateea (1585). Dupa ce se casatoreste, el primeste cateva sarcini guvernamentale, insa e acuzat de delapidare si este inchis. In timpul detentiei el isi imagineaza povestea unui om convins ca este un cavaler ratacitor in cautare de aventuri. Aceasta poveste da nastere primei parti a romanului care apare sub titlul Ingeniosul hidalgo Don Quijote de La Mancha in 1605. In 1615 el publica cea de a doua parte a romanului. Rupta de literatura medievala, aceasta opera se impune, datorita tehnicilor narative, miscarilor interne si interventiei autorului, ca primul roman modern. Ingeniosul hidalgo Don Quijote de La Mancha este compusa din doua carti publicate la zece ani distanta, 1605 si 1615. Intentia autorului este exprimata inca din Prologul cartii unde vorbeste despre "liberul arbitru" al cititorului, vrand sa ofere o scriere obiectiva a intamplarilor fara a "inflori" calitatile si neajunsurile lui Don Quijote. Prietenul lui Cervantes ii spune ca romanul este "o injuratura indreptata impotriva cartilor de cavalerie"[1], insa cartea este construita in asa fel incat "cel melancolic sa moara de ras, cel vesnic pus pe glume sa-si sporeasca si mai mult hazul, naivul sa nu se plictiseasca, priceputul sa se minuneze de iscusinta nascocirii"[2]. Cartea apare ca un roman-parodie la adresa romanelor de cavalerie care aveau succes la acea vreme. Romanele cavaleresti erau foarte populare si numeroase imitand romanele Mesei rotunde fara a se ingriji de calitatea de adevar a intamplarilor. Don Quijote spune: "Eu sunt cel caruia i-au fost puse deoparte primejdiile, faptele mari, ispravile de vitejie; eu sunt (...) cel care trebuie sa reinvie pe cavalerii Mesei rotunde, pe cei doisprezece pairi ai Franciei si pe cei Noua Cavaleri ai Faimei"[3]. "Cervantes retine si admira tot ce e frumos, nobil si uman in cavalerism, respingand doar ceea ce este himeric, imoral, vulgar si fals in formele de degenerare ale idealului cavaleresc". Intriga romanului este de o simplitate copilareasca: aceasta se construieste in jurul unui personaj-pivot lovit de nebunie. Don Quijote este numele pe care si-l alege un hidalgo (titlu de noblete marunta, acordat celor care-si puteau dovedi obarsia veche spaniola si crestina), numit Alonzo Quijano care traieste modest in localitatea La Mancha. Cititor pasionat al scrierilor epice medievale devenite de mult timp desuete ca si celebrul Amadis de Gaula, Don Quijote este atat de mult impregnat de lecturile cavaleresti incat vrea sa traiasca ca si cavalerii ratacitori de odinioara care cutreierau lumea pentru a apara vaduvele si orfanii sau pentru a curati lumea de monstri. Astfel don Quijote se echipeaza din cap pana in picioare cu ce ii cade in mana si pleaca la drum, "in cautare de aventuri, facand toate ispravile pe care le citise el ca le faceau cavalerii ratacitori, (...) sa-si castige renume si glorie eterna".[4] Cele trei plecari ale acavalerului sunt construite dupa aceeasi schema: placarea, aventurile si intoarcerea la punctul de plecare. Dupa prima plecare dezastruoasa, Don Quijote se intoarce in sat si isi ia un scutier care il va insoti in toate deplasarile sale. Acesta este Sancho Panza, un taran care nu vrea decat sa se imbogateasca si care, inselat de promisiunile extraordinare facute de stapanul sau, il va urma pe acesta in toate aventurile sale. Don Quijote, victima a iluziei sale, surd la atention...
don

« si-a impus-o; si aceasta, cu pretul acceptarii (…) unei vieti grele, plina de privatiuni si intalnind la tot pasul infrangeri, suferinte, umiliri.” 5 Don Quijote confunda cartea cu realitatea si imita modelul expus in cartile de cavalerie a cavalerului ratacitor.

Astfel, in capitolul XVIII, cavalerul, aflat in fata a doua turme de oi, ii detaliaza lui Sancho doua armate, atat de mult era invadat de ceea ce citise in cartile de cavalerie.

Dorinta sa ii dicteaza delirul, el incepand sa insire o multime de nume si titluri creand o armata mitologica.

Totul pleaca din imaginatia personajului, care la inceput este constituita numai din imitatie.

Niciodata evidenta realului, reprezentata atat de des de Sancho nu e capabila sa-i deschida ochii deoarece el pune totul pe baza magiei care tine loc de ratiune. Scena cu morile de vant este prototipul de comic donquijotesc.

Don Quijote zareste pe un ses treizeci de uriasi care sunt in realitate mori de vant.

Fara a ezita, cavalerul se avanta cu spada in mana asupra unei mori.

Socul este teribil: calul si calaretul sunt proiectati in camp.

Din aceasta scena, trebuie sa retinem doua aspecte caracteristice ale umorului cervantesc: atunci cand Sancho il avertizeaza ca bratele uriasului sunt in realitate bratele morilor de vant (“- Ia seama, luminatia-ta, ca astia care se vad aicea nu-s uriasi, ci mori de vant, iar ceea ce iei dumneata drept brate sunt aripile” 6 ), Don Quijote ii raspunde ca el nu cunoaste nimic in ceea ce priveste aventurile.

Dupa ce aventurierul se loveste crunt de realitate, cititorul se asteapta ca Don Quijote isi va reveni.

Dar Don Quijote nu trage nicio invatatura din aceasta intamplare ci din contra pune aceasta patanie pe seama unui magician malefic, spunandu-i lui Sancho ca acesta a transformat in ultimul moment uriasii in mori de vant pentru a-i lua gloria de a-i fi invins.

Ne dam seama ca nimic nu va putea sa il faca pe acest personaj sa-si revina din nebunia lui.

Eroul vede lumea cu ochii imaginatiei sale, vazand castele in loc de hanuri, confundand simple servitoare cu niste domnite, turme de oi cu trupe de soldati.

Uneori, absurdul este impins la extrema ca in cazul barbierului care este atacat de eroul nostru din simplul motiv ca el si-a pus pe cap, ca sa nu-l ploua, un lighean.

Cervantes vrea sa-si distreze cititorul, insa o alta scena face sa se clatine certitudinile si anume scena in care barbierul caruia ii fusese furat ligheanul de barbierit il reintalneste pe don Quijote si vrea sa-si recupereze ligheanul.

Dar Don Quijote este indignat ca barbierul ii spune lighean la ceea ce este pentru el coiful lui Mambrino: “-Ca sa vedeti domniile-voastre limpede si fara nicio indoiala cat de mult se insala acest brav scutier, numind lighena ceea ce intotdeauna a fost, este si va fi coiful lui Mambrino, pe care i l-am luat eu castigandu-i-l in lupta dreapta (…) 7 .

Imediat, acest obiect devine subiectul unei dezabteri.

Cum sa dovedesti ca un lighean de barbierit este coiful lui Mambrino.

Insotitorii lui don Quijote gasesc un singur mijloc de a demonstra adevarul si anume votul secret.

Obiectul este recunoscut in unanimitate a fi un… coif.

Aceasta gluma ne invata ca aparentele nu reprezinta esenta, ca noi suntem cei care dam pret unui lucru.

Aceasta nebunie a cavaleriei ii vine din lecturile sale, eroul fiind convins ca el are drept misiune sfanta sa elibereze lumea de creaturile malefice.

In ciuda avertismenteleor repetate ale scutierului sau Sancho, in ciuda numeroaselor lovituri pe care le primeste de-a lungul calatoriei sale Don Quijote isi urmeaza himera de-a lungul intregului roman.

De aici rezulta scene de un comic irezistibil care aduce pupularitate la nivel mondial a romanului.

Umorul se desfasoara in jurul acestui cuplu Don Quijote si Sancho Panza.

Ovidiu Drimba noteaza :”(…) in loc de un protagonist, Cervantes a imaginat doi, de dimensiuni diferite, dar cu un relief identic.

Sancho Panza nu mai este scutierul insignifiant din vechile romane cavaleresti, nici personajul simplu din popor, (…), ci un personaj pus aproape de la inceputul romanului alaturi de eroul principal” 8 .

Cartea este mai mult decat o parodie.

Romanul Don 5 Drimba Ovidiu, Istoria literaturii universale, Ed.

SAECULUM, Bucuresti, 2004, p.

278 6 Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul Hidalgo don Quijote de La Mancha , Ed.

Minerva, Bucuresti, 1987, vol.

I, cap.

VIII, p.

83 7 Miguel de Cervantes Saavedra, op.

cit.

, vol.II, cap.

XLIV, p.256 8 Drimba Ovidiu, Istoria literaturii universale, Ed.

SAECULUM, Bucuresti, 2004, p.

280-281. »

↓↓↓ APERÇU DU DOCUMENT ↓↓↓

Liens utiles